Primele Filme (Perioada de pionierat) part.1

  Nasterea cinematografului este legata de aparitia unor serii de inventii de aparate si dispozitive cu ajutorul carora individual sau in colectiv spectatorii puteau viziona imagini miscatoare.
  Aceste inventii dateaza inca din anul 1830. Lucrarile lui Peter Mark, englez de origine elvetiana, pun bazele cinematografului de azi, realizand proiectia unor imagini ce se miscau.
  Un pas inainte in vederea inbunatatirii calitatii vizionarii l-au constituit aparatele concepute de Edison in anul 1893.
  Aparatul de luat vederi denumit „Cinetograf” asigura filmarea pe un strat fotosensibil, dispus pe un suport din celuloid perforat, avand o viteza de 40-60 fotograme/s.
  Spectatorii introduceau un ban in aparatul de proiectie si prin vizor vedeau imagini de marimea unei carti postale. La terminarea buclei de pelicula, aparatul se oprea automat. Dickson a fost printre primii care a creat filme pentru Kinetoscopul lui Edison. Astfel, filmul „Salvat de un pompier” foloseste ca decor o scara asezata pe un fundal negru iar toata scena este inecata in fum.
  Cel mai celebru film realizat pentru firma Edison, sub conducerea lui Kuhn, este „Moartea Mariei Stuart” in care, in fata unor figuranti, destul de numerosi, calaul decapiteaza pe regina si prezinta publicului capul taiat.
  Insa filmele folosind proiectia pe un ecran, dupa procedeul inventat de Louis Lumiere, au adus la perfectionarea cinematorgrafului. Lumiere a realizat in anul 1895 o serie de filme in care a dovedit un deosebit simnt al compozitiei si al curajului subiectelor, fiind in acea vreme unul dintre cei mai buni fotografi.
  Filmul considerat cel mai bun si primul prezentat in proiectii publica este „Sosirea unui tren in gara Ciotat”. Aici sunt folosite toate calitatile fotografiei cu mare profunzime de camp. Imaginea ne arata la inceput in plan general peronul si gara. Un om vine pe peron tragand un carucior. La orizont apare un punct negru, locomotiva, ale carei dimensiuni cresc pana ce ocupa tot ecranul, napustindu-se parca asupra spectatorilor.Trenul se opreste de-a lungul peronului. Calatorii incep unii sa coboare si altii sa urce. Printre ei apar in grosplan doua personaje inedite, un tanar taran tinand un bat in mana si o fata frumoasa imbracata in alb, care cu o sfiiciune fireasca se codeste cand zareste aparatul de filmat, apoi se hoataraste sa se urce in tren.
  Aici au fost folosite toate planurie cunoscute in cinematografie si anume: planul, planul intreg si grosplanul. Aceste planuri nu sunt separate, ci filmate in continuare. Aparatul este fix, nu se deplaseaza, ci subiectele ce sunt filmate se apropie sau se departeaza, asigurand astfel varietatea de planuri.
  Cinematograful lui Lumiere reconstituie viata cu personaje a caror mimica si expresie se puteau distinge mai bine decat in teatru. Si astfel, pe ecran se vedea cum vantul misca frunzele, imprastia fumul, locomotivele se napusteau in sala. Primii critici au exclamat: „natura este prinsa asupra faptului”.
  Putem vorbi insa de inceputurile artei cinematografice numai o data cu aparitia filmelor realizate de Georges Melies, pentru care cinematograful a fost un mijlocul de continuare a experientelor sale deiluzionism si prestidigitatie de la Teatrul Robert-Houdin, al carui director era.
  Originalitatea lui Melies apara atunci cand el abordeaza trucajul in film.
  Ideea primului trucaj a luat nastere din intamplare, in timpul unei filmari in Piata Operei din Paris. La proiectia fragmentului filmat, el fu surprins vazand cum un omnibuz se transformase brusc intr-un dric. Cercetand cauza, a descoperit ca in timpul filmarii aparatul se stricase. Filmarea a fost oprita pentru a fi inlaturata defectiunea aparuta. Pastrand aparatul in aceeasi pozitie si reluand filmarea, intamplarilor prin cadru a trecut un dric. Astfel a aparut pe ecran o transformare a unui omnibuz in dric.
  Aceasta tehnica noua, a trucajelor, este folosita in filmul „Disparitia unei doamne”, in anul 1896. Secventa nu se putea filma pe o scena, deoarece inca nu se cunostea iluminatul artificial ci numai cel natural. Se filmeaza cu actrita stand pe un scaun. Se opreste apoi aparatul, doamna in acest timp parasind locul filmarii. La reluare se filmeaza scaunul gol, neschi,bandu-se pozitia aparatului.In timpul proiectiei se va vedea actrita in cadru, apoi scaunul aparand subit gol, fara ca prestidigitatorul (care sta nemiscat) sa fie nevoit sa actioneze valul negru. Aici este redata numai disparitia, dar doamna in alte cadre se transforma in drac, buchet de flori etc.
  In anul 1897, Melies se inspira din tehnica trucajelor in fotografie, realizand astfel supraimpresiunea, expunerea dubla sau multipla, mastile, machetele. De exemplu, la realizarea filmului „ Omul orchestra” foloseste sapte expuneri succesive.
  Melies a fost primul care a determinat ca trucajele sa devina elemente curente ale cinematografiei. Ele constituie un scop, nu un mijloc, si vor deveni factori ai limbajului noii arte cinematografice.
  Este interesanta conceptia montajului la Melies. Pana la el, filmele gen reportaj urmareau lipirea cap la cap a scenelor filmate in locuri si timpi diferiti, dupa o logica ce tinea de succesiunea evenimentelor. L Melies, aratand o cenusereasa iesind din bucatarie si intrand intr-o sala de bal, apare o noua forma, aceea a schimbarii de cadru.
  Fiind om de teatru, el a utilizat in cinematografie majoritatea procedeelor de teatru: scenariu, actori, decoruri, costume, impartirea in scene sau acte etc.
  Scena era todeauna fotografica in intregime. Aparatul de filmat era plasat in permanenta in centrul salii de spectacol ramanand, imobil, aidoma unui spectator aflat in fotliul sau. In toate filmele sale aparatul are acelasi unghi de vedere, ca cel al unui spectator „ideal” aflat in fotoliul de orchestra, acre cuprinde tot decorul, de la rampa la plafon. Toate perspectivele au ca punct de fuga punctul unde este plasat ochiul spectatorului situat intr-o pozitie optima.
  In filmele sale Mieles nu foloseste niciodata montajul cu schimbare de planuri si nici cu schimbare de unghi. Filmul lui se imparte in tablouri( nu in secvente), echivalent tabloului din teatru. Nu utilizeaza grosplanul decat cu totul ocazional.
  Mieles ramane credincios toata viata sa teatrului filmat, creand o lume fantastica, poetica si imaginara, care te umple de incantare.
  In anul 1899, el realizeaza un film de actualitate reconstruita, „Afacerea Dreyfus”” primul mare film jucat ce dureaza aproape un sfert de ora. Filmul, creat in timpul procesului de la Rennes, reda intentionat episoadele care ar fi putut starni compatimirea publicului, fata de un acuzat nevinovat. De exemplu, scenele din secventa privind degradarea, intalnirea cu sotia, atentatul impotriva avocatului sau etc. Regia este remarcabila, redand curajos cruda realitate. In acest film, el renunta la punctul de vedere al spectatorului din fotoliu si permite actorilor sa se apropie de aparat.
  Dupa acest film, el realizeaza „ Cenusareasa” ce continea 20 de tablouri si dura 7-8 minute. Reluand o piesa ce sa jucat pe scena teatrului sau, folosind aceeasi distributie, costume si decoruri, actorii sunt plasati pe ecran tocmai ca pe o scena. Filmul se termina cu o defilare si un balet, adevarata apoteoza...